Transformatoare

Un transformator este o mașină electrică care transferă energie electrică dintr-un circuit (primarul transformatorului) în altul (secundarul transformatorului), funcționând pe baza legii inducției electromagnetice. Un curent electric alternativ care străbate înfășurarea primară produce un câmp magnetic variabil în miezul magnetic al transformatorului, acesta la rândul lui producând o tensiune electrică alternativă în înfășurarea secundară.

Funcția transformatorului

În circuitele și rețelele electrice, transformatorul realizează transfer de energie (electrică) dintr-un circuit (rețea) de anumiți parametri - tensiune U, curent I, rezistență R - , în energie electrică cu alți parametri (valori) de circuit, în condițiile unei separări (izolări) galvanice între cele două circuite (rețele) electrice. Practic se acceptă, că energia electrică obținută la ieșire, în circuitul (circuitele, dacă sunt mai multe) secundar este aproximativ egală cu cea de la intrare, din circuitul primar. Totuși în calcule de proiectare pierderile de energie (din transformator) sunt luate în considerație.

Presupunem că ambele circuite ale transformatorului au spirele înfășurate în același sens și că au N₁ respectiv N₂ spire[1]. Transformatorul se consideră că funcționează în gol (i₂=0, adică circuitul secundar este deschis). Dacă se aplică transformatorului tensiunea alternativă u₁ de valoare efectivă U₁ în primar apare curentul de intensitate i₁ și valoare efectivă I₁. Acesta, conform legii Biot-Savart, dă naștere unui flux magnetic alternativ având valoarea instantanee Φ = Φ_mcos ωt. Acest flux variabil care străbate spirele ambelor înfășurări face să apară în cele N₁ spire ale primarului o t.e.m. de autoinducție:

iar în secundar, t.e.m. este:

Facem raportul celor două relații:

Conform legii lui Ohm, în circuitul primar suma dintre tensiunea de alimentare u₁ și t.e.m. de autoinducție e₁ trebuie să fie egală cu căderea de tensiune din primar:

u₁ + e₁ = R₁ i₁

unde R1 este rezistența primarului. De obicei, valoarea lui R₁ este mică și produsul R₁i₁ se poate neglija, astfel încât:

e₁ ≈ -u₁

Semnul „−” arată că t.e.m. de autoinducție e₁ este în opoziție de fază cu tensiunea rețelei de alimentare a transformatorului, u₁. La funcționarea în gol a transformatorului, t.e.m. e₂ este egală cu tensiunea u₂ de la bornele secundarului:

e₂ = -u₂

Rezultă deci, că:

T.e.m. e₁ și e₂ sunt în fază, iar tensiunile u₁ și u₂ sunt în opoziție de fază (semnul - din fața raportului u₁ / u₂ indică această defazare, de π radiani). În valoare absolută, rezultă o relație și între valorile efective ale mărimilor alternative:

Raportul tensiunilor la bornele înfășurărilor, la mersul în gol al transformatorului, notat cu k, se numește raportul de transformare al transformatorului. Dacă k < 1, u₂ > u₁, transformatorul poartă denumirea de transformator ridicător de tensiune, iar dacă k > 1, u₂ < u₁, se numește transformator coborâtor de tensiune. Când k = 1, u₂ = u₁, transformatorul servește la separarea electrică a circuitelor (sunt folosite în unele montaje din electronică).

Dacă la bornele transformatorului se conectează un consumator rezistiv de rezistență R_S, prin circuitul secundar va apărea curentul de intensitate i₂. În acest caz, u₂ ≈ e₂ deoarece apare căderea de tensiune pe sarcină R_S i₂. În condiții normale (nominale) de funcționare, diferența e₂ - u₂ este mică, deoarece și pierderile Joule în secundarul transformatorului sunt mici. Se poate deci considera că practic, puterea P₁ din primar și cea din secundar P₂ sunt egale: P₁ = P₂ sau U₁I₁ = U₂I₂, de unde:

Deoarece transformatoarele au un randament foarte mare (la cele de puteri mari fiind peste 99,5%), această relație constituie o foarte bună aproximare.

Pentru cazul transformatorului care funcționează în sarcină, în sensul că la bornele primarului se aplică tensiunea alternativă u₁, iar la bornele înfășurării secundare este conectat un receptor (consumator), procesele fizice sunt, în principal, următoarele: circuitul secundar fiind închis printr-un consumator oarecare, rezistiv sau rezistiv-reactiv, t.e.m. e₂ produce în el un curent de intensitate i₂. Acest curent produce la rândul său un flux Φ₂ care, conform legii lui Lenz, este de sens contrar fluxului creat de curentul primar, denumit flux de regim Φ₁. Având în vedere faptul că transferul de putere din primar în secundar (realizat prin cuplaj magnetic) face să apară o serie de pierderi de natură electrică și magnetică (prin efect Joule în înfășurări și pierderi prin curenți turbionari și histerezis în miezul de fier) valoarea maximă a fluxului Φ₂ este mai mică decât valoarea maximă a lui Φ₁. Diferența celor două fluxuri constituie fluxul principal prin transformator și este practic egal cu fluxul Φ = Φ_m cos ωt produs de curentul primar la mersul în gol al transformatorului: Φ = Φ₁ - Φ₂ = Φ_m cos ωt. La o creștere a sarcinii, valoarea maximă a lui Φ₂ crește și are ca efect tendința de scădere a fluxului principal Φ. Ca efect, din relația:

rezultă că valoarea efectivă I₁ crește. Creșterea lui I₁ implică creșterea valorii maxime a fluxului Φ₁. Ca urmare, Φ_m rămâne practic constant în raport cu variația sarcinii.

Așadar, când crește sarcina transformatorului, adică crește I₂, crește și intensitatea curentului I₁ prin circuitul primar, deoarece puterea furnizată în secundar crește și deci trebuie să crească și puterea absorbită de primar de la rețeaua de alimentare. Invers, la scăderea puterii în secundar, scade și puterea absorbită de primar.

Pierderi în transformator

• Pierderi în circuitul magnetic – nu tot fluxul magnetic trece prin miezul magnetic al transformatorului. În plus, circuitul magnetic nu se comportă perfect liniar, ci are histerezis.
• Pierderi în înfășurări – prin efect Joule.
• Curenții turbionari – induși în miezul magnetic, care este un material conductor.
• Magnetostricție.

Aplicații

Principala utilizare este la transportul energiei electrice pe distanțe mari, prin implementarea liniilor de înaltă tensiune (zeci sau sute de kilovolți). Aceasta este necesar din rațiuni economice. La capătul de aplicare (intrare) a energiei se folosesc transformatoare ridicătoare de tensiune, iar la destinație energia se transmite linilor de joasă tensiune prin intermediul unor transformatoare coborâtoare de tensiune electrică. Prin folosirea unor tensiuni înalte și foarte înalte se scade curentul prin linie la valori care reduc pierderile prin efect Joule la un nivel rezonabil, astfel nefiind necesară utilizarea unor conductoare cu secțiuni sensibil mai mari, care ar ridica costul construcției și conservării linilor electrice de transport de energie.

Totul despre Obiecte Zburatoare Neidentificate

Incepand cu mijlocul acestui an, speculatia ca OZN-urile ar fi nave spatiale ale extraterestrilor a inceput sa fie luata foarte in serios.

Dupa zeci de ani de zvonuri, de teorii ale conspiratiei si de negari oficiale, valul secretomaniei se pare ca, in sfarsit, a inceput sa cada si ca, foarte curand, vom afla adevarata natura a farfuriilor zburatoare. Cel putin a celor din Marea Britanie. Gratie legii Freedom of Information Act, care prevede ca orice informatie secreta devine publica dupa 35 de ani, jurnalistii englezi de la mai multe publicatii au cerut, in luna august, socoteala MI5-ului (serviciul britanic de informatii interne) si Ministerului Apararii in chestiunea mai multor dosare OZN.

OZN-ul de pe coasta
Dincolo de o multime de fotografii trucate, de marturii mincinoase si de declaratii neverificabile, jurnalistilor le-a atras atentia dosarul Coasta Northumberland, in care erau stranse numeroase informatii despre un OZN enorm, care a fost observat si fotografiat de numerosi martori oculari. OZN-ul cu pricina a fost un subiect de presa celebru (inclusiv in ziare de prestigiu ca Financial Times si Independent) atat in mai 1970, la prima aparitie, cat si in iulie 1977, cand a fost observat pentru a doua oara.

In anii ’70, Ministerul Apararii din Regatul Unit a negat ca ar fi fost vorba de o farfurie zburatoare, insa, in dosarul sau privind cazul din 1970, se gaseau patru confirmari ale acesteia, trei venite de la radare militare si unul de la radarul unui aeroport civil. Recent, dupa ce a facut public dosarul, institutia cu pricina a dat un comunicat in care declara ca, desi nu poate confirma daca OZN-ul din 1970 era sau nu o nava extraterestra, este „totally open-minded“ in ceea ce priveste posibilitatea existentei vietii extraterestre. (Un elegant mod de a spune: Da, dar nu putem dezvalui mai mult.)

Desi ministerul britanic nu este primul care ia in serios existenta vietii extraterestre (guvernele din Franta, Belgia, Rusia, Brazilia, Mexic si Argentina au avut, de mai multe ori, luari de pozitii in privinta OZN-urilor), totusi aceasta a fost prima confirmare oficiala a faptului ca farfuriile zburatoare ar putea fi mai mult decat niste simple fabulatii. Confirmarea vine pe fondul unui fenomen de entuziasm general, al carui apogeu a fost atins in acest an, cand 207 academicieni respectabili si oameni de stiinta cu patalama au scris o Carta a OZN-urilor (publicata in mai toate jurnalele academice din SUA si Europa) in care desfiinteaza unele argumente ale scepticilor si acorda credit ipotezei ca nu suntem singuri in Univers.

Cum a inceput povestea
Marturiile despre evenimente ciudate care ar avea loc in vazduh nu sunt specifice numai secolului XX. Unii ufologi (de la UFO, OZN in limba engleza) – superentuziastii, cei care nu doar cred in existenta OZN-urilor, ci si strang absolut toate informatiile din domeniu, pentru a le cerceta – afirma, de exemplu, ca rotile galbene descrise intr-un text biblic apocrif al Cartii lui Ezechiel (scrisa acum 2.600 de ani) ar fi, evident, farfurii zburatoare. Totusi, publicului larg i-a fost atrasa atentia asupra fenomenului de-abia pe 25 februarie 1942.

In dimineata acelei zile, un obiect neidentificat a aparut deasupra Los Angeles-ului, iar US Army a intrat in alerta de gradul 0. Intregul sistem de aparare antiaeriana a orasului s-a pus imediat in miscare, cerul a fost invadat de luminile proiectoarelor care cautau obiectul, iar cand acesta a fost localizat, tunurile au tras 1.400 de proiectile asupra sa. Peste doua mii de martori oculari au privit cu gura cascata cum obiectul supus tirului nu are nici pe naiba si zboara nestingherit deasupra orasului, pentru ca, dupa cateva minute, sa se inalte deasupra norilor. Oficialitatile au dat vina pe personalul militar de la radarul orasului, care ar fi declansat alarma din cauza nervozitatii (nu trecusera nici trei luni de la atacul de la Pearl Harbour) si au sustinut, in ciuda tuturor evidentelor, ca nu a existat nici un obiect neidentificat. In 1992, cand ufologii si curiosii au avut, in sfarsit, acces la dosarul evenimentului, s-a descoperit un memoriu catre presedintele Roosevelt, scris de catre comandantul radarului, in care acesta marturisea ca a dat alerta intrucat 14 „avioane neidentificate de mari dimensiuni au aparut brusc in proximitatea Los Angeles-ului si unul chiar in oras.“ Spre deosebire de britanici, oficialii americani nu au avut decat un generos „no comment“ in aceasta chestiune.

Un incident celebru
La cinci ani de la misterioasa aparitie din Los Angeles, au avut loc o serie de evenimente care au fixat pentru totdeauna locul OZN-urilor in cultura populara de pretutindeni. In iunie 1947, in timp ce zbura deasupra statului Washington, pilotul american Kenneth Arnold sustine ca s-a intalnit cu noua obiecte neidentificate care zburau in formatie, fiecare miscandu-se „asemenea unei farfurii care pluteste pe apa“. (Da, da, din declaratia acestui om s-a desprins cunoscutul concept de farfurie zburatoare.) Imediat dupa marturia lui Arnold, care a ajuns in toata presa americana, mai multe persoane au inceput sa bombardeze institutiile si ziarele americane cu rapoarte in care se semnala prezenta „farfuriilor“. Dintre acestea, cel mai bizar a fost cel venit din Roswell, statul New Mexico. Numerosi oameni din aceasta regiune marturiseau ca, in noaptea de 2 iulie 1947, au vazut un enorm disc luminos. Se pare ca acesta s-a prabusit, iar militarii americani au venit imediat si au preluat epava navei, ca si – potrivit unora – cateva cadavre de extraterestri.

Nici in ziua de astazi, dezbaterea despre incidentul Roswell nu s-a incheiat. Imediat dupa ce acesta a avut loc, guvernul american se pare ca a infiintat MJ-12 (Majestic 12), un comitet de oameni de stiinta, agenti secreti si militari care au primit misiunea de a cerceta cazul. Concluziile lor nu au fost facute niciodata publice, dar, in 1994, divizia aeriana a armatei americane, US Air Force, a publicat un raport in care pretinde ca adevarata explicatie a incidentului se afla in proiectul MOGUL (proiect strict secret in 1947), care implica teste asupra unor manechine aflate in niste baloane-prototip ce ajungeau la mare altitudine, iar MJ-12 ar fi fost o farsa, menita sa distraga atentia de la proiectele speciale ale armatei. Totusi, nici macar oamenii de stiinta nu au acordat prea mult credit acestei explicatii. Asta mai ales pentru ca, indiferent de ce s-a intamplat la Roswell, dupa 1947, oficialii americani au luat foarte in serios existenta OZN-urilor.

Cartea albastra
Ufologii aveau sa se convinga de acest lucru in 1968, cand s-a publicat un rezumat al activitatii asa-numitului Proiect Blue Book. Proiectul, desfasurat pe o perioada de 20 de ani, a insemnat colectarea tuturor marturiilor, fotografiilor si informatiilor privitoare la aparitiile OZN si analizarea lor de catre un colectiv de oameni de stiinta. Rezumatul, cunoscut si ca Raportul Condon, dupa numele distinsului fizician american Edward U. Condon, care a condus Proiectul, concluziona ca nu exista nimic de valoare stiintifica in acele marturii, ca majoritatea spun numai bazaconii si, prin urmare, ca nu are nici un rost sa se continue cercetarea farfuriilor zburatoare. Cand acest Raport a fost insusit de catre prestigioasa Academie Nationala de Stiinte a SUA, comunitatea stiintifica internationala a avut toate motivele sa „concedieze“ controversa OZN.

Pana de curand, asta a fost atitudinea celor mai multi oameni de stiinta, in ciuda miilor de semnalari anuale, a altor cazuri celebre (cum a fost cel din 27 august 1980, din padurea Rendlesham, Marea Britanie) si a misterelor in care zace invaluita baza militara americana Air Force Flight Test Center Detachment 3, mai bine cunoscuta ca Area 51. Atitudinea cercetatorilor s-a mai nuantat o data cu descoperirile astronomiei contemporane, mai precis cand telescoapele (in special Hubble) au inceput sa releve complexitatea Universului in care traim. Academicienii au inceput sa se gandeasca la faptul ca pe unul dintre miliardele de sisteme solare ar putea exista, totusi, viata inteligenta. Insa, cel mai probabil, extraterestrii inteligenti se afla la mii de ani-lumina de Terra si, prin urmare, le-ar fi imposibil sa ne viziteze, in afara situatiei in care ar dispune de niste mijloace de transport FTL (faster-than-light, mai rapide decat viteza luminii).

Unde sunt extraterestrii?
Mai multe studii astronomice de data recenta arata ca toate sistemele solare pe care ar putea exista conditii pentru aparitia vietii, pe langa faptul ca se afla la distante uriase fata de Terra, sunt cu cel putin un miliard de ani mai batrane decat sistemul nostru. Ceea ce da credit ipotezei ca, daca in sistemele solare respective ar exista extraterestri, atunci, cu siguranta, ei ar fi mult mai dezvoltati decat oamenii. Prin urmare, ar putea folosi calatoria FTL, calatorie care – contrar perceptiei comune – nu da seama de legile stiute ale fizicii.

Teoria generala a relativitatii a lui Einstein ofera cateva indicii care duc catre calatoria FTL, iar de la mijlocul anilor ’90, problema unei viteze mai mari decat cea a luminii este subiectul unor cercetari foarte serioase.

Aceste cercetari au la baza fenomenul de „deformare“, creator al spatiului si al timpului (unde conceptul obisnuit de distanta nu se mai aplica). Scepticii si cei care nu cred in existenta extraterestrilor spun ca „deformarea“ presupune cantitati uriase de energie exotica, pe care nimeni nu stie cum sa o produca. Totusi, astronomia moderna stipuleaza ca aceasta energie ar fi motorul prim al expansiunii Universului si ca, prin urmare, ea isi are baza in niste legi naturale ce pot fi invatate – chiar daca fizicienii pamanteni inca nu au reusit sa le descopere. Nu acelasi lucru se poate spune despre fizicienii extraterestrilor.

De asemenea, majoritatea celor care neaga fenomenul OZN spun ca pentru majoritatea cazurilor se pot gasi explicatii „reale“, iar putinele aparitii care nu se justifica in nici un fel echivaleaza cu crimele care raman nerezolvate de politie (ceea ce nu inseamna ca nu a existat un criminal).

Insa, la o privire mai atenta asupra Raportului Condon, putem observa ca, pentru aproximativ o treime din cazurile de aparitii OZN raportate in SUA, cei din Blue Book nu au gasit nici o explicatie. Totodata, asumandu-si riscul de a fi ridiculizati de public, mai multi oameni cu scaun la cap (piloti civili, ofiteri, politisti, profesori si chiar preoti), care, in aparenta, nu au vreun motiv evident sa minta continuu, an de an, raporteaza OZN-uri. In plus, au inceput sa se inmulteasca acele cazuri in care martorul aparitiei este un grup considerabil de oameni, nu o singura persoana. De exemplu, cel mai cunoscut caz european: pe 30 martie 1990, politia belgiana a fost asaltata de sute de telefoane care anuntau ca un OZN in forma de triunghi se afla deasupra satului Wavre, la sud de Bruxelles. Un radar din apropiere a confirmat existenta obiectului neidentificat, la altitudinea de 3.000 de metri. Armata belgiana a trimis doua avioane de vanatoare F-16 pentru a-l intercepta, iar OZN-ul a aparut si pe radarele acestora. Evident, in momentul in care avioanele s-au apropiat de el, obiectul si-a luat zborul si dus a fost.

Cum spuneam la inceput, nimeni nu a gasit o dovada incontestabila si general acceptabila a faptului ca nu suntem singuri in Univers. In fond, OZN-urile sunt obiecte zburatoare neidentificate, nu (neaparat) obiecte zburatoare extraterestre. Totodata, este evident ca printre miile de oameni care pretind ca au vazut OZN-uri sunt si cativa, nu stim cati, care spun adevarul. Iar unii dintre cei care le acorda credit si, in plus, identifica OZN-urile cu mijloace extraterestre de transport, au si incercat sa intre in legatura cu extraterestrii. Cum au facut ei asta aflati in capitolul urmator.

FACTS

---

Cronologie

600 i.Hr. Preotul si profetul Ezechiel din Vechiul Testament relateaza intr-un text apocrif o revelatie in care apar obiecte luminoase in „forma de roata“. Descrierile sale seamana izbitor de mult cu cele raportate de oamenii care pretind ca au vazut OZN-uri.

1561. Pe 14 aprilie, la rasaritul Soarelui, mai multe grupuri de obiecte zburatoare neidentificate, cu forme cilindrice, apar in Germania, pe cerul Nürnberg-ului, si se lupta intre ele.

1942. In dimineata zilei de 25 februarie, un imens OZN apare deasupra Los Angeles-ului, iar bateria antiaeriana a orasului deschide focul, dar nu produce nici un efect vizibil asupra sa.

1947. Pilotul Kenneth Arnold descrie intalnirea sa cu un OZN care se misca asemenea unei farfurii zburatoare.

1947. Un fermier din statul New Mexico marturiseste ca un OZN s-a prabusit in apropierea Roswell-ului, iar armata americana a capturat epava si pe ocupantii ei.

1951. US Air Force initiaza Proiectul Blue Book, in cadrul caruia toate marturiile privind fenomenul OZN sunt supuse analizei stiintifice. Scepticismul cercetatorilor duce la inchiderea definitiva a proiectului in 1969.

1952. George Adamski pretinde ca a avut o intalnire de gradul III cu un extraterestru de pe Venus, care s-a aratat foarte ingrijorat (sic!) de proiectele nucleare ale pamantenilor.

1968. Conducatorul Blue Book, fizicianul Edward Condon, da publicitatii un raport prin care ii invita pe toti oamenii de stiinta sa abandoneze cercetarea fenomenului OZN, intrucat farfuriile zburatoare ar fi niste fabulatii.

1969. Apollo 11 ajunge pe Luna, iar multi ufologi cred ca astronautii americani s-au intalnit acolo cu extraterestri. Comandantul misiunii, Neil Armstrong, dezminte categoric aceasta informatie, in schimb marturiseste ca a vazut si el un OZN, dar cu alta ocazie.

1980. Mai multe OZN-uri sunt semnalate deasupra padurii Rendlesham din Marea Britanie. Nimeni nu contesta acest caz, intrucat martorii oculari erau soldati din doua baze NATO aflate in apropierea padurii. In plus, obiectele au fost inregistrate pe radar.

1984. Regizorul de filme artistice si documentare Jaime Shandera, un pasionat al fenomenului OZN, primeste de la un anonim fotografii de arhiva care-l prezinta pe presedintele american Dwight Eisenhower impreuna cu misteriosul grup Majestic-12.

1987. De-a lungul anului, un adevarat potop de OZN-uri se abate asupra golfului Breeze din Florida, SUA – regiunea fiind apoi declarata capitala mondiala a OZN-urilor. Analize ulterioare arata insa ca marturiile martorilor sunt mincinoase si absolut toate fotografiile trucate.

1990. Multipli martori oculari, inregistrari de radar si doi piloti de vanatoare confirma aparitia unui OZN langa Bruxelles.

1994. In mai multe jurnale de fizica incepe sa fie luata in serios ipoteza conform careia calatoria cu viteze mai mari decat cea a luminii ar putea fi posibila.

2005. Noi OZN-uri sunt raportate in Statele Unite ale Americii, Brazilia si Mexic.

Farfurie zburatoare umana?

In anii ’50, Departamentul Apararii al SUA a finantat o companie canadiana care urma sa construiasca o farfurie zburatoare „adevarata“, cu tehnologia pamanteana de atunci. Rezultatul a fost VZ-9AV, cunoscut si ca Avrocar, un vehicul-hibrid cu turboreactoare si cu o elice centrala (asemanatoare celei a unui elicopter), care putea atinge, in teorie, 480 km/h. Cand a fost testat, in decembrie 1959, s-a dovedit ca forma de farfurie este foarte instabila, facand aparatul sa se fataie haotic la cativa metri deasupra solului. Canadienii au propus noi designuri si tehnologii pentru Avrocar, dar americanii nu au fost impresionati de acestea si au abandonat proiectul. Ideea a fost revigorata 30 de ani mai tarziu, de catre inventatorul Jack M. Jones, care a creat prototipul Geobat, un vehicul zburator relativ sigur si stabil. Totusi, nimeni nu a reusit pana astazi sa realizeze o farfurie zburatoare capabila de viteza si de miscarile unui OZN.

Enigmatica Area 51

Suspiciunile si controversele privitoare la celebra baza americana top secret au aparut imediat dupa incidentul Roswell si nu au incetat nici in ziua de astazi.

In desertul Nevada, la 250 de kilometri nord de Las Vegas, se gaseste cea mai bine pazita si mai cunoscuta baza americana. Aici s-au dezvoltat toate proiectele „speciale“ ale US Air Force, printre care cunoscutul avion invizibil F-117A si avionul de spionaj SR-71. Cei mai multi ufologi au convingerea ca in Area 51 a ajuns si epava farfuriei zburatoare impreuna cu cadavrele extraterestre implicate in incidentul Roswell. Sustinuta de-a lungul timpului de numerosi teoreticieni ai conspiratiei, aceasta ipoteza a ajuns bomba de presa in 1989, cand Bob Lazar, un fost tehnician al bazei, a afirmat ca a vazut cu ochii lui noua nave spatiale extraterestre si cadavrul bine conservat al unui nepamantean. Lazar a pus la dispozitia publicului si o serie de fotografii care prezentau disectia unui extraterestru. Dezmintirile oficiale si numeroasele analize independente nu au facut decat sa sporeasca misterul, iar astazi numarul celor care il cred pe respectivul tehnician este egal cu numarul celor care il considera un impostor.

Argument: I Fell in Love with an Alien

Pana in momentul de fata, nimeni nu a produs o dovada incontestabila si general acceptata a faptului ca nu suntem singuri in Univers. De aceea, a crede sau a nu crede in existenta extraterestrilor este, in cele din urma, o optiune personala, care tine de nivelul de educatie, de imaginatia si de entuziasmul fiecaruia dintre noi. Nu vom incerca sa va schimbam convingerile. Nu intr-un mod radical.

Pentru inceput, ne vom situa pe pozitia de mijloc, a scepticului. Chiar daca nu exista nepamanteni, putem observa ca, incepand cu a doua jumatate a secolului XX, interesul pentru fiintele extraterestre aproape ca s-a transformat intr-un fenomen social – dincolo de miile de „cazuri“ de intalniri de gradul III sau de aparitii de OZN-uri, s-a pus in miscare o adevarata industrie care exploateaza la maximum dorinta noastra de a consuma „alieni“. Miile de carti, de filme si seriale SF, de jucarii, de mesaje publicitare, de jocuri pe calculator, de printuri inseamna, in traducere sociologica, faptul ca extraterestrii sunt veritabile legende comerciale ale secolului XX, iar imaginea lor vinde in draci. Ne-am indragostit de ei, chiar daca le negam existenta, asa cum ne indragostim de personajele din carti. Chestii fictive, dar simpatice (unele dureros de profunde), care ne fac sa visam frumos (sau sa avem cosmaruri) si sa evadam din realitate.
Eu unul, insa, nu sunt sceptic. Nu as avea cum. Alaturi de mii de nebuni, de impostori sau de exaltati, fac parte din clubul select al celor care (cred ca) au vazut OZN-uri si nu mi-e rusine sa afirm asta. Nu va voi plictisi cu povestea mea. E clasica, oricum. Era noapte, era mare si rotund si zbura aiurea. Same old shit.
La ceva vreme dupa ce-mi trecuse entuziasmul initial, am incercat sa analizez mai bine intamplarea si am ajuns la concluzia ca acea aparitie a avut, cel putin in cazul meu, coordonate similare unei revelatii mistice. Ceva mi s-a aratat si m-a facut sa-mi schimb din radacini viziunea asupra Universului. Am citit, candva, intr-o carte confesiunile unui initiat. Descria revelatia asemenea unei nopti profunde in care domneste un intuneric absolut. Apoi, brusc, de niciunde, un fulger urias despica cerul si lumineaza atat de puternic, incat poti vedea Totul, pana in cele mai indepartate zari. Apoi, din nou, se lasa noaptea, insa nu mai ai nevoie de lumina, acum poti merge oriunde, pentru ca acum cunosti toate drumurile. Si in timp ce toti ceilalti sunt orbi si captivi, asemenea celor din pestera lui Platon, tu vezi, printr-un nou simt, in bezna. Asadar, revelatia este un act individual, subiectiv. To the happy few…

Atunci, am incercat sa gasesc o teorie general valabila (si acceptabila) care sa ofere suficiente argumente pentru a avea o pozitie ferma in problema: De ce sa credem mai degraba ca extraterestii exista, decat ca nu exista? (M-am straduit mult si am gasit cu greu raspunsul, desi el e formulat de mai bine de-un secol, fiind o lege elementara in fizica si in astronomie.) Pentru ca Universul este infinit. Iar asta inseamna ca undeva in aceasta infinitate trebuie sa existe atat alte fiinte care-si ghideaza viata dupa instincte si nevoi primare, asemenea animalelor terestre, cat si alte fiinte inteligente, care au constiinta faptului ca exista si a Universului in care traiesc, asemenea noua. Daca astfel de fiinte nu ar exista, atunci infinitul s-ar margini undeva, ceea ce este un nonsens. Aceasta este ipoteza de lucru de la care porneste acest D-files.

Ingenioasele invenţii ale deţinuţilor

Indiferent de contextul în care s-ar consuma acest fapt, condamnarea la închisoare nu poate fi un episod facil în viaţa unui om. De aceea, deţinuţii încearcă să se adapteze, pe cât posibil, la un mod de viaţă lipsit de confortul tipic vieţii în libertate. Şi, cum nevoia îl învaţă pe om, este deja de notorietate inventivitatea adesea surprinzătoare a celor aflaţi în spatele gratiilor: spre exemplu, ambalajul gol al unui tub de pastă de dinţi sau băţul unei acadele consumate, lucruri de care oricine s-ar descotorosi pe loc, devin „instrumente” valoroase în puşcarie. Cele mai multe asemenea elemente sunt considerate de gardieni materiale de contrabandă şi confiscate pe loc, dacă sunt descoperite. Totuşi, asta nu îi împiedică pe condamnaţi să recicleze şi să refolosească materialele disponibile pentru a crea, iar şi iar, obiecte surprinzătoare.

Maşinării şi aparate electronice
Unele închisori de minima securitate din lume le permit deţinuţilor să folosească plite electrice în celule. Totuşi, majoritatea instituţiilor de acest fel interzic asemenea posesiuni, lucru care nu îi împiedică însă pe prizonieri să născocească ingenioase dispozitive improvizate, cu ajutorul cărora să îşi gătească singuri mâncarea. De exemplu, grătarul din imaginea alăturată este invenţia unui condamnat german, care a avut la îndemână un încălzitor stricat, folie de aluminiu şi nişte fire electrice.



De asemenea, fie că menirea i-a fost aceea de a contribui la realizarea unor obiecte artistice, unelte, sau arme - ceea ce rămâne un mister - micul strung din cea de-a doua imagine reprezintă un exemplu perfect al felulul în care deţinuţii folosesc elementele din jurul lor pentru a construi maşinării ingenioase. Câteva bucăţi de plastic rupt, nişte baterii, fire electrice, bandă magnetică şi cauciuc au fost de ajuns pentru că un condamnat să construiască un adevărat dispozitiv.



Cum alcoolul nu este permis în închisori, prizonierii din toate vremurile au încercat să-şi prepare licori bahice combinând cele mai neaşteptate substanţe. Totuşi, pentru ca reacţiile chimice corespunzătoare să aibă rezultatele aşteptate, sunt aproape întotdeauna necesare temperaturi ridicate. De aceea, un instrument esenţial din arsenalul oricărui condamnat "respectabil" este un fierbător submersibil, asemenea celui din imagine: lame de ras şi un cablu electric pot fi de ajuns pentru a fabrica o asemenea ustensilă. Nimeni nu pretinde, fireşte, că întrebuinţarea sa ar fi şi sigură.



Prizonierii, îndeosebi aceia care au marfă de contrabandă pe care trebuie să o ascundă, stau permanent de veghe pentru a "mirosi" din timp operaţiunile de percheziţie a celulelor. Şi se pot pregăti cu o mai mare eficienţă pentru asemenea cercetări dacă au un echipament precum microfonul şi staţia de recepţie din imaginea alăturată. Presupunând că un deţinut are, cumva, posibilitatea de a îl strecura în camera gardienilor, acest mic transmiţător îi va permite prizonierului să asculte tot ceea ce se discută pe domeniul paznicilor. Construit din componente de radio-casetofon, micul aparat poate fi folosit şi pentru transmiterea mesajelor între celule, în cazul în care în celula destinatară se află un receptor asemenea celui ilustrat în imagine.



Tatuajele şi detenţia merg mână în mână şi, virtual, probabil că nu există condamant cu ani mulţi de ispăşit care să fi ocolit această formă de însemnare. Cum este o practică reprezentativă pentru închisori, aplicarea tatuajelor se realizează într-o varietate de moduri: unii prizonieri folosesc lame de ras pentru a zgâria şi secţiona pielea înainte să o frece cu cerneală; alţii utilizează o agrafă de hârtii sau un ac pentru a introduce cerneala, în timp ce unii găsesc mijloace de a improviză un pistol pentru tatuare. Tot ce trebuie este o sursă de alimentare (baterii), un ac de cusut sau alt obiect subţire şi ascuţit şi câteva alte elemente pentru a le asambla.





Simularea confortului domestic

Atunci când îţi găteşti cina pe o plită încinsă, ingenios improvizată, există o mare probabilitate să îţi doreşti şi o condimentare adecvată a mâncării. Dar, cum nu îţi este permis să iei în celulă oliviera cantinei, recipiente în care să depozitezi conţinutul ei - sare şi piper - , precum cele din fotografie, se dovedesc la fel de potrivite.



Nu este greu de ghicit sau de înţeles că, în închisoare, plictiseala se instalează cu uşurinţă, astfel că deţinuţii improvizează întotdeauna mijloace ingenioase prin care să îşi distragă atenţia şi chiar să se distreze. În imaginile alăturate se pot observa zaruri şi chiar un frumos set de piese de şah, toate obţinute din hârtie mestecată, sau pastă de hârtie, care, în puşcarie, se fabrică din hârtie igienică, apă şi lipici.



Apoi, această măsuţă, confecţionată din pachete de tăiţei şi bandă adeziva de hârtie, este perfectă pentru jucat zaruri sau pentru a savura masa în celulă. E un exemplu perfect al felului în care prizonierii reciclează orice e posibil pentru a construi, apoi, obiecte pe care şi le doresc sau de care au nevoie. Inventivitatea lor neobosită adaugă, astfel, un mic plus de confort, ordine şi chiar frumuseţe unui mediu altfel neplăcut şi dur.



Lumânările nu sunt nici ele permise într-o închisoare, din simplu motiv că ele pot declanşa cu mare uşurinţă un incendiu sau pot fi folosite ca arme. Acest lucru nu înseamnă, în mod necesar, că ele nu pot fi, totuşi, găsite într-o instituţie de detenţie. Prizonierii folosesc recipiente goale de iaurt sau de alte feluri, ulei pentru bebeluşi şi aţă pentru a încropi lumânări care să le servească pentru iluminat după ora stingerii, pentru a steriliza acele şi pentru a execute diverse alte sarcini care presupun folosirea unei flăcări.



Totuşi, atunci când prizonierul are nevoie să aprindă o lumânare improvizată sau o ţigară cu greu obţinută, evident că nu poate scoate, pur şi simplu, o brichetă sau un chibrit din buzunar. De aceea, s-au scornit multe mijloace prin care un deţinut poate avea acces la foc, sau măcar la o scânteie. Exemplul din imaginea alăturată este unul simplu şi cu un aspect chiar plăcut, din care cu uşurinţă se poate deduce cărui scop îi serveşte "dispozitivul": un fir conectat la catodul (polul minus) unei baterii. Atunci când utilizatorul doreşte să obţină foc, nu trebuie decât să atingă anodul bateriei cu celălalt capăt al firului, iar porţiunea dezizolata din mijlocul firului începe să se încingă.



Mulţi deţinuţi folosesc arta ca pe un mijloc de a suportă încarcerarea. Cutiile de creioane improvizate din ambalaje de pastă de dinţi servesc cu succes drept medii de stocare a creioanelor colorate pe care unii dintre cei aflaţi după gratii le folosesc pentru a se manifesta artistic, desenând diferite imagini.



De asemenea, dacă un deţinut reuşeşte să intre în posesia unei anumite cantităţi de "iarbă" (marijuana) în puşcarie, posibilităţile de a o fuma reprezintă deja partea uşoară. Prizonierii au inventat pipe din sute de materiale diferite. Cea luată ca exemplu aici, improvizată dintr-un tub de pastă de hrean, este cu adevărat ingenioasă, mai ales pentru că, atunci când este rulată, arată complet inocent.


Să fii închis pentru perioade lungi de timp te face să duci dorul multor lucruri, dintre care sexul nu se află deloc spre capătul de jos al listei. Ca bărbat, atunci când nu ai mai văzut o femeie reală timp de luni sau ani de zile, un prosop împăturit, cu o pungă de plastic în interior şi o cantitate generoasă de ulei de corp tind să arate destul de tentant. Vorbim aici despre un areal în care prizonierii, atât bărbaţi, cât şi femei, par să dispună de o rezervă nesecată de creativitate; jucăriile sexuale din închisoare au fost, mai devreme sau mai târziu, scornite din aproape orice obiect sau material accesibil într-un asemenea loc.




Arme

Este redundant de spus că închisoarea reprezintă unul dintre cele mai periculoase locuri în care un om poate trăi. La fel, se înţelege de la sine că armele nu sunt permise, dar şi că această interdicţie nu înseamnă câtuşi de puţin o problema pentru acei deţinuti decişi să provoace nişte pagube celor cu care au răfuieli. Ţepuşa din stânga imaginii a fost făcută dintr-o componentă metalică a unei maşini de scris, ascuţită ulterior. Arma din dreapta este un ciob de plexiglas, cu un mâner improvizat din bandă izolatoare înfăşurată pe porţiunea inferioară a obiectului. Atunci când folosesc arme din plexiglas, condamnaţii şubrezesc adesea lama, astfel încât aceasta să se rupă în corpul victimei, iar mânerul cu amprentele atacatorului să rămână în posesia acestuia din urmă, pentru a putea scăpa de el.



În imaginea următoare, lama cu aspect de spadă - având un aspect realmente ucigător -, ascunsă într-un crucifix, a fost confiscată de la un prizonier dintr-o închisoare germană. Obiectul a fost fabricat de către deţinut în atelierul puşcăriei. Este vorba despre un exemplu sofisticat de armă folosită în detenţie; majoritatea sunt improvizate din materiale primitive, cum ar fi oasele de pui, periuţe de dinţi ascuţite la capete şi pungi de plastic topite şi apoi întărite. Unii condamnaţi chiar îşi înmoaie armele în excremente pentru a spori şansele că victima să sufere de o infecţie chinuitoare şi letală.



Prizonierii tind să fie destul de răbdători, dat fiind faptul că majoritatea au timp grămadă la dispoziţie. Aşa că, atunci când îşi doresc cu adevărat să încropească un obiect, reuşesc să colecteze piesele necesare, până la urmă. Biciul terifiant din stânga imaginii este construit dintr-o bucată de lemn luată de pe undeva, un şiret de pantofi şi lame de ras. În dreapta, boxul infernal a fost confecţionat dintr-o răzătoare, probabil furată din bucătăria închisorii.





Artă

După cum am spus şi mai devreme, prizonierii recurg adesea la artă pentru a-şi ocupă timpul în detenţie. Materialele pe care le folosesc pot fi extrem de comune, precum creioane şi hârtii, sau neobişnuite şi surprinzătoare. Un material comun întrebuinţat de condamnaţi este cel din ambalajele de chips-uri, bomboane şi gumă de mestecat. Aceştia împăturesc ambalajele până obţin fâşii subţiri, pe care le întreţes pentru a crea tot felul de forme, unele meritând chiar numele de sculpturi.



Chiar dacă pare incredibil, micile motociclete viu colorate din imaginea alăturată sunt, toate, făcute din materiale reziduale şi obiecte recuperate de Chip Jarett, un deţinut din Michigan. Motocicletele lui Harett au fost prezentate în cadrul câtorva expoziţii artistice având că tematică viaţa în detenţie şi au fost chiar vândute colecţionarilor.



Şi, în final, că o încununare absolută a talentului artistic de care pot da dovadă cei din spatele gratiilor, iată nişte creaţii de artă fascinante ale lui Michael Harms, un condamnat din Illinois. Scăunelele au fost sculptate cu acul de cusut în săpun de calitate superioară (săpunul standard nu este potrivit pentru astfel de întrebuinţări). Sunt extrem de detaliate şi de complexe, mai ales raportat la dimensiunile pe care le au: niciunul nu este mai mare de câţiva centimetri. Cel puţin la fel de impresionant este şi faptul că artistul a confecţionat şi dulapuri pentru scăunele, folosind beţişoarele acadelelor, pe care le-a modelat cu o unghieră. Culoarea şi textura ce imită lemnul au fost obţinute cu rugină din bureţi de sârmă şi cu mici cantităţi de mină de la creioanele colorate. Odată finalizate, scăunelele pot fi vândute pentru câteva sute de dolari fiecare.

Ce gândeşte Dumnezeu - teoria întregului sau munca neterminata a lui Einstein

Revista Time l-a desemnat Omul Secolului XX. Albert Einstein a avut trei mari teorii, dintre care numai două sunt cunoscute la scară largă. Prima, Legea Specială a Relativităţii, enunţată în 1905, ne-a dat formula E = mc2, care a condus la fabricarea bombei atomice şi a dezlegat misterul stelelor. A doua mare teorie a savantului de geniu a venit sub forma Legii Generale a Relativităţii, din 1915, care a adus în discuţie ideea plierii spaţiului, Big Bang-ul şi găurile negre. Dar mulţi nu ştiu că poate cea mai mare dintre teoriile sale abia urma să iasă la lumina şi nu a fost niciodată definitivată: „o teorie a tuturor lucrurilor”, cunoscută şi că „teoria întregului”. Realizarea de căpătâi a lui Einstein avea să fie teoria câmpului unificat, o încercare de a „a intra în mintea lui Dumnezeu”.

Încă din timpul vieţii marelui geniu, comunitatea ştiinţifică împărtăşeşte credinţa că forţele fundamentale, observabile în natură, au existat în primele momente ale Universului sub forma uneia singure, din care au evoluat, treptat, celelalte. Această teorie ambiţioasă, care a rămas, de peste o jumătate de secol, la stadiul de deziderat, ar vrea să explice cum cele patru forţe fundamentale pot fi exprimate că manifestări diferite ale aceluiaşi fenomen. James Maxwell este cel care a făcut primul pas în sensul acestei unificări, descoperind formule matematice care indicau că electricitatea şi magnetismul sunt faţete - aparent diferite - ale unui singur fenomen. La un secol după acel moment, s-a dovedit şi că forţa electromagnetică şi cea nucleară slabă sunt, la rândul lor, forme diferite ale aceleiaşi manifestări mai complexe.

Câte forţe guvernează Universul?

Din nefericire - sau, cine ştie? poate spre binele umanităţii -, cea de-a treia încercare a lui Einstein a eşuat. El şi-a petrecut ultimii 30 de ani din viaţă pe urmele unei ecuaţii, probabil nu mai lungă de câţiva centimetri, ce trebuia să explice TOATE fenomenele fizice. Totul, de la Creaţie, la supernove, la atomi şi molecule, poate chiar ADN-ul, oamenii şi dragostea ar fi urmat să fie explicate de această ecuaţie. Dacă ar fi fost descoperită, ar fi reprezentat realizarea supremă a peste 2.000 de ani de investigaţii asupra naturii spaţiului, încă din vremurile când grecii se întrebau deja care este cea mai mică particulă şi cea mai mică unitate spaţială. Deşi există multe întrebări rămase fără răspuns, astăzi, cea mai importantă şi, până la urmă, singura candidată pentru poziţia de Teorie a Întregului este teoria superstringurilor, definită în hiperspaţiu decadimensional (în 10 dimensiuni). Această teorie ar putea oferi, într-o zi, răspuns unora dintre cele mai profunde întrebări despre Univers, ca de exemplu:

- Ce s-a întâmplat înainte de Big Bang?
- Este posibilă construirea Maşinii Timpului?
- Putem găuri spaţiul?



Puterea acestei teorii nu numai că a cutremurat întreaga lume a Matematicii şi pe cea a Fizicii, dar este şi cea mai nebunească teorie propusă vreodată. Astăzi, cunoaştem că întregul nostru univers este guvernat de patru forţe fundamentale:

- forţa gravitaţională, care ne împiedică să "cădem" de pe planetă în spaţiul cosmic şi care previne explozia stelelor, gigantice bombe cu hidrogen, impunându-le să facă implozie la sfârşitul vieţii;
- forţa electromagnetică, responsabilă de transmiterea luminii şi a celorlalte forme de radiaţie din spectrul electromagnetic; permite iluminarea oraşelor noastre şi alimentarea laserelor şi a computerelor de care ne folosim;
- forţa nucleară slabă, responsabilă pentru fenomenul de dezintegrare radioactivă, o forţă resimţita atunci când două particule elementare se află în contact sau la distanţă foarte mică una de cealaltă;
- forţa nucleară tare, cea mai puternică dintre cele patru, care ţine laolaltă, în nucleul atomic, protonii, neutronii şi alte particule subatomice.

Gravitaţia poate fi descrisă prin teoria generală a relativităţii a lui Einstein. Materia curbează spaţiul din jurul ei, creând, în acest fel "forţa" gravitaţională. Să ne imaginăm o furnică ce merge pe o bucată de hârtie mototolită. Insecta ar putea crede că există o "forţă" misterioasă care o trage când spre stânga, când spre dreapta. Dar noi ştim că acolo nu acţionează nicio forţă de natură să tragă furnica: este numai o bucată de hârtie mototolită care o împinge dintr-o parte în cealaltă. Nu este gravitaţia cea care atrage, ci spaţiul gol cel care împinge.

Celelalte trei forţe pot fi descrise de mecanica cuantică, a cărei istorie este una tumultoasă. Prin anii '50 ai secolului trecut, atunci când primele semene ale particulelor "fundamentale" erau lansate din acceleratoarele de particule ale vremii, J. Robert Oppenheimer (părintele bombei atomice) era atât de exasperat de amploarea cercetărilor din domeniu, încât avea să declare că "Premiul Nobel pentru Fizică din acest an va fi câştigat de fizicianul care NU va fi descoperit o noua particulă." Atât de multe particule "esenţiale" au fost descoperite în acea vreme, fiecare purtând ciudate nume greceşti, încât şi Enrico Fermi (descoperitorul fisiunii nucleare) mărturisea, ironic: "Dacă aş fi ştiut că există atât de multe particule, m-aş fi făcut botanist şi nu fizician."

Dar, după ani de încercări sterile şi după cheltuirea a miliarde de dolari, fizicienii au unificat cele trei forţe cuantice în ceea ce poartă astăzi denumirea de Model Standard, bazat pe o multitudine de particule numite quarci, leptoni, bosoni Higgs, particule Yang-Mills, gluoni, bosoni W. Toate fenomenele fizice cunoscute pot, în principiu, să fie descrise prin aceste două mari teorii, relativitatea şi mecanica cuantică. Totuşi, deşi ele reprezintă cei doi piloni pe care toată cunoaşterea fizică se sprijină, diferă una de cealaltă în aproape toate aspectele, iar motivul pentru care acest lucru se întâmplă este un mister. Prima teorie se bazează pe curbarea suprafeţelor line, ceea ce vizează lumea la scară uriaşa. A două este fundamentată pe mici "pachete" discrete de energie, numite cuante, şi explică lumea la scară infimă, lumea atomică.

O teorie nebunească - dar, oare, îndeajuns de nebunească?



Din nefericire, orice încercare de a îmbina cele două mari reguli a eşuat. Unele dintre cele mai luminate minţi ale secolului au orbitat în jurul acestei probleme, doar pentru a da greş. Fizicianul Freeman Dayson a spus că drumul către teoria câmpului unificat este "pavat cu cadavre". Niels Bohr (cercetător care a adus contribuţii esenţiale la cunoaşterea structurii atomului) a participat, la un moment dat, la o întâlnire în cadrul căreia laureatul Nobel Wolfgang Pauli îşi prezenta propria versiune a teoriei câmpului unificat. Atunci, Bohr s-a ridicat şi a spus: "Domnule Pauli, noi, cei din spate, suntem cu toţii de acord că teoria dumneavoastră este nebunească. Dar nu reuşim să cădem de acord dacă este suficient de nebunească pentru a avea vreo şansă să fie corectă". Ne confruntăm, probabil, cu cea mai mare provocare a tuturor timpurilor, unirea tuturor celor patru forţe fundamentale într-o imagine de ansamblu consistentă şi coerentă. În prezent, singurul candidat viabil pentru a ocupa poziţia de teorie a întregului este teoria superstringurilor.

Teoria superstringurilor combină relativitatea şi mecanica cuantică într-un mod elegant şi intuitiv. În primul rând, descrie milioanele de particule cuantice ale naturii ca reprezentând, fiecare, o "notă" pe o coardă (string) vibrantă. Este suficient să ne gândim la corzile unei viori. Nimeni nu susţine că A sau B ar fi mai importante decât C. Ceea ce contează este coarda în sine. Conform teoriei superstringurilor, dacă am avea un supermicroscop şi ne-am uita la un electron, am putea vedea o coardă ce vibrează într-un anumit fel. Coarda este extrem de mică (10-33 centimetri), aşa încât electronul pare doar ca un punct pentru noi. Dacă agităm coardă, astfel încât să vibreze într-un mod diferit, atunci electronul s-ar putea transforma în altceva, că de exemplu un quark, elementul fundamental al protonilor şi neutronilor. O mai agităm o data şi coarda ar putea vibra în modul caracteristic fotonilor (quante de lumină). Încă o scuturare poate o va transforma într-un graviton (quanta gravităţii).

În fapt, setul colectiv de vibraţii corespunde întregului spectru de particule cunoscute. În loc să se postuleze milioane de particule diferite, este suficientă postularea unui singur obiect, şi anume superstringul. Particulele sub-atomice sunt note pe "supercoardă". Trupurile noastre însele sunt simfonii de stringuri, iar legile fizicii sunt legile armoniei superstringului. Teoria superstringurilor poate explică chiar şi gravitaţia. Atunci când supercoarda se mişcă prin spaţiu şi timp, fragmentându-se şi reunindu-se în alte stringuri, forţează continuumul spaţiu-timp din jurul sau să se curbeze, întocmai cum aveau să prezică ecuaţiile lui Einstein. Cu alte cuvinte, chiar dacă Einstein nu ar fi visat măcar la teoria relativităţii, am fi putut-o descoperi prin recenta premisă a superstringurilor.

Unii pentru, alţii împotrivă



Desigur, această teorie are şi detractori. Mulţi evidenţiază faptul că ea susţine ideea conform căreia Universul este definit printr-un hiperspaţiu format din 10 dimensiuni, ceea ce sună mai degrabă ştiinţifico-fantastic decât... fizic. Faptul că Universul pe care noi îl conştientizam există în patru dimensiuni (trei spaţiale şi una temporală ) este indiscutabil. Orice obiect din Univers, de la vârful nasului oricăruia dintre noi până la cea mai îndepărtată stea, poate fi localizat prin numai trei coordonate: lungime, lăţime şi înălţime. De asemenea, dacă ar fi să facem şi o încadrare temporală, atunci putem descrie orice eveniment din Univers în numai patru rubrici de numere.

Totuşi, teoria superstringurilor descrie Universul în 10 dimensiuni şi nu în patru. Pentru a explica unde sunt celelalte 6 dimensiuni nepercepute, fizicienii spun că numai la origini Universul a fost decadimensional. În momentul consumării Big Bang-ului, din raţiuni pe care nu le putem înţelege, şase dimensiuni au colapsat, în timp ce restul de patru s-au extins. Într-un fel, Universul nostru, cel cunoscut, s-a expandat în detrimentul unui univers geamăn, redus la dimensiuni microscopice.

Alţi critici ai teoriei superstringurilor susţin că un accelerator de particule suficient de puternic încât să o testeze şi să o confirme ar trebui să fie de dimensiunea galaxiei. Dar, în cea mai mare măsură ştiinţa se face şi se deduce în mod indirect, nu direct. Nimeni nu a fost vreodată pe Soare şi nici nu a văzut o gaură neagră, şi totuşi ştim din ce este făcut cel dintâi şi am descoperit 20 dintre cele din urmă. În mod similar, am putea fi capabili să detectăm ecouri ale celei de-a zecea dimensiuni cu ajutorul lui Large Hadron Collider. Există şi unele păreri cum că problema va fi rezolvată pur matematic. Odată ce teoria va fi completată, ar trebui să reflecte nu doar originea Universului, dar sa si incadreze perfect în peisaj masele de quarci, leptoni, particule Higgs şi altele.

Pasager în Maşina Timpului



Deşi teoria cuantică are aplicaţii practice imediate, există şi o ramură fizică a acestei regiuni devotată unei aplicaţii mai degrabă fantastice: călătoriile temporale. În mod surprinzător, ecuaţiile lui Einstein admit posibilitatea acestui gen de mişcare prin timp. Dar ar putea fi nevoie de întreaga putere a teoriei câmpului unificat pentru a calcula dacă acest lucru este, într-adevăr, posibil sau nu. În 1949, colegul de la Institutul de Studii Avansate al lui Einstein, marele matematician Kurt Goedel, a demonstrat că propriile ecuaţii ale lui Einstein permiteau călătoria în timp. Dacă Universul s-ar roti, iar un individ s-ar roti în jurul Universului, el ar putea să ajungă înapoi înainte de momentul plecării sale. Totuşi, în memoriile lui, Einstein a menţionat că soluţia lui Goedel ar putea fi uşor demontată pe temeiuri fizice. Universul nostru se extinde, nu se învârte. Dar această menţiune nu face, la urma urmei, decât să confirme că, dacă Universul nostru într-adevăr s-ar roti, călătoriile temporale ar fi un fenomen comun. De atunci, au fost descoperite în ecuaţiile lui Einstein sute de soluţii referitoare la acest fel de activitate. Între ele se număra:

- un cilindru rotitor infinit, care ar permite călătoria în timp dacă cineva ar putea călători în jurul cilindrului;
- corzile cosmice, care ar permite călătoria temporală dacă s-ar ciocni între ele;
- o gaură neagră învârtindu-se, care ar deveni un inel rotitor, astfel încât oricine ar trece prin el să cadă printr-o gaură de vierme (podul Einstein-Rosen), care ar conecta două regiuni diferite ale spaţiului şi timpului;
- materia negativă, care, găsită în cantitate suficientă, ar putea deschide o gaură de vierme suficient de mare încât o excursie înapoi în timp să nu presupună complicaţii mai mari decât zborul cu un avion;
- energia negativă, care, în mod similar materiei de acelaşi fel, într-o concentraţie mare, ar deschide o gaură de vierme. O versiune a "vitezei warp" s-ar putea obţine dacă cineva ar putea lărgi spaţiul dinaintea sa şi l-ar comprima pe cel din spate prin acest tip de energie.

O teorie a întregului, a tuturor lucrurilor, ar putea susţine şi explica paradoxurile întâlnite în poveştile despre călătorii în timp: ce se întâmplă atunci când îţi ucizi un strămoş înainte că tu să te fi născut? Pentru că, teoretic şi logic, dacă cineva ar putea face acest lucru, ar însemna că el nu se va mai fi născut şi nu ar avea, deci, cum să comită crima. Este posibil că Universul să se rupă pur şi simplu în două atunci când cineva modifică trecutul. "Râul timpului" se bifurca în două cursuri diferite. Dacă cineva s-ar întoarce în timp şi l-ar salva pe preşedintele Kennedy de la asasinare, spre exemplu, atunci îl va fi salvat pe preşedintele Kennedy al altcuiva, deoarece propriul sau trecut nu poate fi schimbat; în lumea din care vine, Kennedy va fi în continuare mort.

Dar nu e cazul să ne facem prea multe procese de conştiinţă pe marginea problemei, deoarece nu va inventa nimeni foarte curând maşina timpului. Materia negativă nu a fost văzută niciodată (ea cade în sus, nu în jos) şi este nevoie de o cantitate fantastică de energie atât pozitivă, cât şi negativă, denumită energia Planck (de miliarde de ori mai mare decât energia LHC-ului) pentru a înfăptui teoriile Şi, chiar dacă am dispune de energia necesară unei călătorii în timp, tot nu am avea de unde să ştim dacă maşinăria creată ne-ar putea transporta în siguranţă înainte şi înapoi prin vremuri.

În prezent, teoria superstringurilor a evoluat de la stadiul de teorie de nişă a Fizicii la statutul de arie dominantă de cercetare, generatoare de zeci de mii de lucrări scrise. Edward Witten, de la Institutul de Studii Avansate, unul dintre principalii cercetători ai teoriei stringurilor, a făcut recent o altă descoperire, conform căreia ar putea exista şi o a 11-a dimensiune ascunsă. Dar astăzi probabil că nimeni nu are capacitatea de a stabili implacabil şi definitiv teoria şi de a formula răspunsuri - sau măcar întrebări corecte -referitor atât la ceea ce a fost înainte de Big Bang, cât şi la chestiunea călătoriei temporale - dacă este un fenomen măcar posibil, nu neapărat la îndemâna omului.

iPod touch, mesterit de Apple in California

Gadgetul familiei

Pentru toti cei care sunt familiarizati cu ultima versiune de iPhone, telefonul-superstar al celor de la Apple, iPod touch ar putea fi descris laconic drept un iPhone caruia, din ratiuni bizare, i s-au razuit unele functii: in mod cert, nu poti telefona nimanui cu ajutorul sau, iar camera si microfonul incorporate lipsesc – motiv pentru care este mai suplu si mai subtire. Insa, in momentul in care privesti cele doua dispozitive din fata, ai impresia ca te uiti la acelasi device – arata identic, iar ca dotari software si hardware (cu micile exceptii anterior mentionate) sunt precum doua picaturi de apa… despre care intelepciunea din popor zice ca nu le poti deosebi. Chiar tatucul Apple, Steve Jobs declara despre iPod touch ca este un soi de cobai pentru mai marele iPhone, baietii care l-au mesterit in California testand o seama de tehnologii si aplicatii mai intai pe prototipul lui iPod touch, inainte de a le lansa in iPhone. In concluzie, daca ai iPhone, achizitionarea unui iPod touch este o optiune excentrica si zadarnica. Daca nu ai iPhone, povestea se schimba radical...

La rigoare, iPod este un mp3 player, insa neindoielnic varianta touch nu poate fi inchistata in aceasta eticheta, din simplu motiv ca este mult mai mult decat atat. De altfel, nici nu cred ca exista un dispozitiv similar, iar maniacii clasificarilor au o problema daca incearca taxonomia lui iPod touch, o struto-camila fiind de preferat unei denumiri unicat. Asadar, iPod touch este o platforma mobila, un media (mp3 si video) player portabil care se conecteaza prin Wi-Fi la internet, organizer si vacuum digital in care intra o pleiada nesfarsita de jocuri si programe destinate info-entertainment-ului din Apple Store. Adica, aceleasi sute de aplicatii, gadgeturi, widgeturi si cum s-or mai numi comune cu iPhone. Iar cei 8, 16 sau 32 de GB, variantele de memorie in care vine touch sunt suficiente pentru a iti instala cam tot ceea ce-ti doresti, plus cateva mii de melodii, plus cateva zeci de filme.

Nu stiu exact cum era interfata multi-touch la modelele precedente, citesc in unele review-uri ca nu prea fericita, insa cea care echipeaza ultimul model, lansat in toamna trecuta, se misca impecabil (asta o spune un tip cu degete destul de groase care nu se pricepe defel la felurite fineturi… manuale), iar lipsa stylus-ului este un mare atu – practic poti manevra dispozitivul (era sa scriu telefonul?!) cu o singura mana, abilitate de care cei de la Apple au tinut cont si in arhitectura aplicatiilor. Apropo de aplicatii, iPod touch vine in dotarea standard cu numeroase programe educative si jocuri destinate in principal celor mici, ceea ce ma face sa cred ca juniorii de 7-14 ani au reprezentat un target important pentru Jobs si ciracii sai.

Pe langa acestea, avem browserul Safari, e-mail, calendar, fotografii, contacte, YouTube, Stocks (unde vedem valorile de la bursa), Google Maps, Google Earth, vreme, reminder vocal, notite, widget NewYork Times, calculator, simulator de chitara si de tobe ceea ce ma face (din nou) sa cred ca Jobs&co. au dorit sa faca din iPod touch un device bun pentru toata familia, de la piciul care abia invata sa citeasca si adolescentul puber care-si cauta dragostea pe hi5, pana la taticul corporatist care trebuie sa fie conectat permanent cu firma si bunicul duios care priveste poze si filme cu nepotii. In ce masura au reusit asta, chiar nu stiu si ma feresc sa ma pronunt.

Obiceiurile de consum sunt de multe ori ciudate, au o explozie neinteleasa, precum viralele pe internet. Cunosc oameni (foarte bine informati cu privire la tehnologia actuala) care, inclusiv astazi, au modele de telefoane mobile de acum 6-7 ani din ratiuni strict utilitare – acelea, spun ei, au semnalul mai puternic si le tine bateria mai mult. Iar un telefon este facut pentru ca sa vorbesti la el, eventual sa mai dai un SMS si, in extremis, sa folosesti functia de alarma a ceasului. Restul sunt briz-briz-uri – isi incheie ei pledoaria. Paradoxal, tocmai pentru aceasta categorie, cred ca iPod touch – un device inchinat distractiei si informarii – este un produs bine venit. Anul trecut, in timpul unei foarte lungi curse de avion spre San Francisco, am vazut o multime de oameni care foloseau iPod touch – unii se jucau sau ascultau muzica, altii priveau filme sau videoclipuri. Majoritatea erau americani, iar SUA este una dintre cele mai ciudate piete de telefonie mobila pe care o cunosc: in chiar inima hi-tech a Americii (si poate a lumii), Silicon Valley, oameni de la Intel, nVidia, Apple sau Yahoo! foloseau computere ultraportabile minuscule, de cateva mii de dolari bucata, insa vobeau la telefoane mobile cu ecran alb-negru…

iPod Touch - specificatii tehnice

• Marime: 11x6,18x0,8 cm

• Greutate: 115 g

• Ecran color, tactil: 3,5 inci cu rezolutie: 480x320

• Sistem de operare: iPhone OS 3.0

• Procesor: 533 MHz, 128 MB DRAM

• Conectare: USB 2.0, Wi-Fi si Blue Tooth

• Autonomie: 6 ore video, 36 de ore muzica – bateriile lithium se reincarca numai de la computer (nu necesita pornirea iTunes-ului petru asta, ceea ce un lucru bun).

Concluzie

Asa arata un mp3 player cu steroizi (digitali)! Pe fiecare segment in parte (daca e sa-l judeci ca mp3 player, ca video player, ca organizer, platforma de jocuri sau internet etc), este cu siguranta batut de o multime de alte produse. Insa, daca-l judeci ca pe un tot, pus fata in fata cu competitorii sai, are un plus fata de (aproape) fiecare in parte. Ca punct slab major, as numi lipsa radio-ului, o echipare care a devenit standard pentru telefoanele mobile cu functie de mp3 player si pentru mp3 playerele moderne, in general. De asemenea, pentru userii de PC/Windows s-ar putea sa fie enervant sa foloseasca iTunes pentru a transfera continut digital pe/de pe computer. Ar fi fost mult mai simplu ca, imediat ce este conectat prin portul USB, PC-ul sa vada iPod-ul si precum un mediu de stocare, iar transferul de continut sa se faca instant, fara medierea vreunui program. In schimb, evident, userii de Mac nu vor avea nicio problema cu iPod touch (si il pot utiliza inclusiv pe post de hard disk extern).